„Povestea Elizei- Copiii din Pichet”, satul Hilișeu Crișan

O poveste tristă al cărei deznodământ poate fi schimbat de noi

Povestea Elizei – Copiii din Pichet

Astăzi vă voi spune o poveste…

O poveste adevărată cu 30 de pitici care trăiesc la un kilometru de granița României cu Ucraina, în satul Hilișeu Crișan. Sunt 30 de pitici frumoși și inimoși care trăiesc lângă pădure, dar nu într-o căsuță de poveste ci, într-un fost pichet militar.

Cine sunt eu, cea care vă spune povestea? O învățătoare… câțiva pitici sunt elevii mei.

Povestea lor e una reală, tristă și cu siguranță este povestea multor copii din România. E povestea copiilor care trăiesc în sărăcie, fiind marginalizați la propriu și la figurat, de o societate care nu îi prea vrea în preajmă.

Situația actuală prin care trecem cu toții m-a obligat să îi vizitez la domiciliu. Pentru că nu puteau participa la lecțiile online (motivul îl deduceți singuri) am ajuns la ei cu fișe, cărți și auxiliare. Mărturisesc că îmi era dor nespus de ei pentru că sunt foarte afectuoși, vorbăreți și sociabili.

Pichetul militar este parte din copilăria mea. La 100 metri de pichet au locuit bunicii mei paterni. E un loc drag, plin de amintiri frumoase. Era pe vremea copilăriei mele o oază de verdeață, cu clădiri impresionante pentru mine, copilul de atunci.

Și acum te impresionează clădirile! Sunt niște ruine cu pereți scorojiți, cu vechile ferestre arse de soare, descompuse de timp și de ploile și ninsorile ce au trecut peste ele. La intrare găsești ceva ce seamănă cu o ușă… În grajdul pichetului, și acesta o epavă, Antonio (elevul meu), crește un cal și un purcel – averea lui…

Aici trăiesc nouă familii cu cei aproximativ 30 de copii, cu vârste între 2 luni și 13 ani. Fiecare familie are o cameră. În cameră stau înghesuite 2, 3  paturi și o masă care servește drept dulap de bucătărie. Copilașii, câte 3, 4 sau 5 în fiecare familie, nu au un dulap, un birou sau o masă …mănâncă, se joacă, scriu pe pat… Nu le au, nu pentru că părinții nu ar fi în stare să le procure măcar o masă, ci pentru că nu au unde să le mai așeze.

De ce locuiesc aici? Sunt așa numitele „Cazuri sociale”…

În camere e curat, îngrijit în limita în care se poate ține curat cu atâția copii la un loc. Copiii vin curat îmbrăcați la școală, au minimul de rechizite și auxiliare. Tocmai de aceea am rămas neplăcut impresionată când am dat ochii cu realitatea lor. De multe ori îmi doream să învețe mai mult… îi certam chiar, că nu dădeau studiului importanța cuvenită… ce rău m-am înșelat! Unde să învețe? De unde liniștea necesară, de unde o masă sau un birou etc, etc… Mi-aduc aminte cât de greu îmi era mie și surorilor mele să învățăm în perioada în care, la Brașov fiind, am fost nevoiți să locuim câțiva ani buni într-o garsonieră… dar noi eram motivate de dragostea pentru carte a părinților noștri, pe când, pe ei nu are cine să-i motiveze… Părinții lor sunt tinerii democrației noastre, la rândul lor fără școală și fără motivație…

În pichet am descoperit o sală mare… probabil sala de mese a pichetului… Imaginația mea debordantă a și văzut-o deodată renovată… o sală multifuncțională, dotată cu mese și scăunele, cu dulăpioare, cărți și materiale educative.

I-am povestit totul Elizei, fiica mea, apoi prietenei mele Mihaela Mihăescu, directorul Asociației IHTIS.

Mihaela mi-a dat speranțe… a vorbit cu mai multe persoane și a demarat un proiect cu numele „Povestea Elizei – Copiii din Pichet”.

În Săptămâna Națională a Voluntariatului, 07-13 septembrie 2020, având ca temă „Locuirea”, am demarat acest demers, am primit câteva hăinuțe și rechizite din partea unor persoane inimoase din Botoșani – Magazinul Junior BT, d-na Ioana Matfeev de la Buzz Media și dl Radu Căjvăneanu de la APC – Europe Direct Botoșani. Zilele trecute, am primit și promisiunea domnului primar – că ne va ajuta cu material de construcție. Mesajul nostru a ajuns pretutindeni – autorități locale și județene, candidații politici aflați în campanie.

Visul meu incepe să prindă contur! Vom amenaja o sală educativă in pichet unde copiii, supravegheați de voluntari vor fi ajutați la teme, vor fi sprijiniți și sfătuiți. Nu știu câți vom putea ajuta … dar merită să încerc!

Cineva mi-a spus că voi fi dezamăgită… Oamenii m-au dezamăgit adeseori, copiii niciodată! Ei sunt copii!

Aveți puterea să vă alăturați nouă? Puteți să dăruiți acestor copii ceva?

Veniți alături de noi și de Asociația IHTIS! Avem voluntarii care vor renova spațiul respectiv, avem promisiunea câtorva materialele de construcție și o listă mare de nevoi, estimată la 7500 lei – sumă pe care ne străduim să o obținem prin sponsorizări și multe, multe donații.

Dorința mea, a Elizei și a Mihaelei Mihăescu este de a le fi aproape acestor copii… Mai mult, dorința voluntarilor IHTIS – sosiți la fața locului – este și mai mare: toaleta din curte, baia din incinta clădirii, căsuța folosită pe post de grajd… – toate trebuie să devină viitoare proiecte pentru o viețuire decentă a elevilor mei.

Dumnezeu să ne ajute!

Înv. Gabriela Munteanu

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.